Modul în care țările schimbă cursurile de schimb valutar
În limitele lor extreme, ERM-urile plutitoare permit valutelor să tranzacționeze fără intervenția guvernelor și băncilor centrale, în timp ce ERM-urile fixe implică orice măsuri necesare pentru menținerea ratelor stabilite la o anumită valoare. Gestionarea ERM-urilor se situează undeva între aceste două categorii, mecanismul european de schimb valutar ("ERM II") fiind cel mai popular exemplu care este încă folosit astăzi pentru țările care doresc să se alăture uniunii monetare europene.
Istoria ERM-urilor
Majoritatea monedelor au început istoric pe un mecanism de rată fixă de schimb valutar, prețurile lor fiind fixate la mărfuri ca aurul. De fapt, dolarul american a fost fixat oficial la prețurile aurului până în octombrie 1976, când guvernul a eliminat referințele la aur din statute oficiale. Unele alte țări au început să își fixeze monedele în dolari americani pentru a limita volatilitatea, inclusiv cel mai mare partener comercial al SUA - China - care păstrează un anumit nivel de control până în prezent.
Până în anii 1990, multe țări au adoptat ERM-uri plutitoare care au rămas cea mai populară opțiune pentru menținerea lichidității și reducerea riscurilor economice. Excepțiile de la această regulă includ țări precum Venezuela și Argentina, precum și țări care au înregistrat creșteri temporare ale evaluărilor valutare. De exemplu, Japonia și Elveția au adoptat ERM semi-fix ca răspuns la criza financiară europeană care a dus la o creștere accentuată a valorii lor.
ERM-ul fix a contribuit la reducerea incertitudinii asociate cu fluctuațiile și presiunile inflaționiste potențial limitate, dar ERM-urile flexibile au ajutat la îmbunătățirea ratelor de creștere și au eliberat politica monetară pentru a se concentra asupra economiilor naționale. Din aceste motive, majoritatea guvernelor moderne utilizează ERM-uri flexibile, mai degrabă decât să mențină ERM-urile fixe.
Cum funcționează ERM-urile
Mecanismele de schimb valutar gestionate în mod activ funcționează stabilind o gamă rezonabilă de tranzacționare pentru cursul de schimb valutar și apoi punând în aplicare intervalul prin intervenții. De exemplu, Japonia poate stabili o limită superioară și inferioară pentru yenul japonez în raport cu dolarul american. Dacă yenul japonez apreciază deasupra acestui nivel, Banca Japoniei poate interveni prin cumpărarea unor cantități mari de dolari SUA și vânzarea de yeni japonezi pe piață pentru a reduce prețul.
Alte instrumente care pot fi utilizate pentru apărarea ratelor de schimb includ tarifele și cotele, ratele dobânzilor interne, politica monetară și fiscală sau trecerea la un ERM plutitor. Aceste strategii au efecte mixte și fiabilitate în funcție de situație. De exemplu, creșterea ratelor dobânzilor poate fi o modalitate eficientă de a crește valoarea unei valute, însă este dificil de făcut dacă economia este performantă.
Deoarece băncile centrale își pot tipări propriile valute interne în cantități teoretice nelimitate, majoritatea comercianților respectă limitele ERM-urilor fixe sau semipulte. Există însă câteva cazuri celebre ale acestor mecanisme ERM fixe sau semi-fixe, printre care se numără și celebra fugă a lui George Soro în Bank of England. În aceste situații, comercianții ar putea utiliza pârghii pentru a face pariuri enorme împotriva unei monede, ceea ce face ca intervențiile să fie prea scumpe pentru băncile centrale să întreprindă fără a provoca o inflație semnificativă.
ERM-urile în practică
Cel mai popular exemplu al unui mecanism al cursului de schimb este mecanismul european de schimb valutar, care a fost conceput pentru a reduce variabilitatea cursului de schimb și a realiza stabilitatea monetară în Europa înainte de introducerea monedei euro la 1 ianuarie 1999. ERM a fost conceput pentru a normaliza ratele de schimb valutar între aceste țări înainte ca acestea să fie integrate, pentru a evita orice problemă semnificativă în ceea ce privește situația pieței.
În timp ce ERM-ul european inițial a fost dizolvat, ERM II european a fost adoptat la 1 mai 2004 pentru a ajuta noii membri ai zonei euro să se integreze mai bine. Printre țările implicate se numără Estonia, Lituania, Slovenia, Cipru, Letonia și Slovacia, printre altele. Suedia a fost autorizată să nu mai facă parte din ERM, în timp ce Elveția a plutit întotdeauna complet independent până când criza datoriilor din zona euro a condus la o pauză de minim 1,20 la euro.
China menține, de asemenea, un ERM flexibil cu dolarul american, dar Banca Populară Chineză a fost notoriu imprevizibilă atunci când o apăra. De exemplu, țara a decis să lase moneda să plutească într-o mare măsură într-o ofertă controversată pentru a deveni una dintre monedele de rezervă oficiale mondiale, alături de dolarul american și euro. Dar, scepticii au susținut că devalorizarea a făcut pur și simplu exporturile mai ieftine într-un moment în care guvernul dorea să sporească ratele de creștere economică.