Criza zonei euro: cauze și soluții potențiale

Cauzele și soluțiile la criza datoriilor din zona euro

Criza zonei euro a început atunci când investitorii s-au îngrijorat de creșterea nivelului datoriei suverane . Întrucât au început să atribuie o primă de risc mai mare regiunii, randamentele obligațiunilor suverane au crescut și au afectat bugetele naționale. Autoritățile de reglementare au observat aceste tendințe și au creat rapid un pachet de salvare de 750 de miliarde de euro, dar criza continuă să persiste datorită în mare parte dezacordurilor politice și lipsei unui plan coerent între statele membre pentru a aborda problema într-un mod mai sustenabil.

În acest articol, vom examina câteva dintre cauzele care stau la baza crizei zonei euro și soluțiile posibile pentru a remedia problema în anii următori.

Zona de criză a zonei euro și cauzele

Mulți experți sunt de acord că criza din zona euro a început la sfârșitul anului 2009, când Grecia a recunoscut că datoria sa a ajuns la 300 de miliarde de euro, reprezentând aproximativ 113% din produsul intern brut (PIB). Realizarea a avut loc în ciuda avertismentelor Uniunii Europene (UE) adresate mai multor țări cu privire la nivelurile excesive ale datoriilor, care trebuiau să fie limitate la 60% din PIB. În cazul în care economia a încetinit, aceste țări ar putea avea un timp dificil de a-și plăti datoriile cu dobândă.

La începutul anului 2010, UE a luat act de mai multe nereguli în sistemele contabile din Grecia, ceea ce a condus la revizuiri ascendente ale deficitelor sale bugetare. Agențiile de rating au redus imediat datoria țării, ceea ce a condus la exprimarea unor preocupări similare cu privire la alte țări în dificultate din zona euro, inclusiv în Portugalia, Irlanda , Italia și Spania , care aveau niveluri similare de datorie suverană.

Dacă aceste țări ar avea probleme contabile similare, problema s-ar putea răspândi și în restul regiunii.

Sentimentul negativ a determinat investitorii să ceară randamente mai mari pentru obligațiunile suverane, ceea ce, desigur, a exacerbat problema, făcând și mai mari costurile de împrumut. Randamentele mai mari au condus, de asemenea, la scăderea prețurilor la obligațiuni, ceea ce înseamnă că țările mai mari și multe bănci din zona euro care dețin aceste obligațiuni suverane au început să piardă bani.

Cerințele de reglementare pentru aceste bănci le obligau să înregistreze aceste active și apoi să-și consolideze ratele de rezervă prin economisirea mai mult decât a împrumuta - punând în pericol lichiditatea.

După o salvare modestă din partea Fondului Monetar Internațional , liderii zonei euro au convenit asupra unui pachet de salvare de 750 miliarde de euro și au înființat Fondul european de stabilitate financiară (EFSF) în mai 2010. În cele din urmă, acest fond a fost majorat la aproximativ 1 trilion de euro în februarie 2012 , în timp ce au fost puse în aplicare și alte măsuri pentru stoparea crizei. Aceste măsuri au fost extrem de criticate și nepopulare în rândul economiilor mai mari, precum Germania.

Țările care primesc fonduri de salvare din această facilitate au fost nevoite să facă măsuri dure de austeritate, menite să reducă deficitele bugetare și nivelurile datoriei publice sub control. În cele din urmă, aceasta a condus la proteste populare pe parcursul anului 2010, 2011 și 2012, care au culminat cu alegerea liderilor socialiști anti-salvare în Franța și probabil Grecia.

Soluții potențiale de criză din zona euro

Eșecul de a rezolva criza zonei euro a fost în mare parte atribuit lipsei unui consens politic cu privire la măsurile care trebuie luate. Țări bogate, cum ar fi Germania, au insistat asupra măsurilor de austeritate menite să reducă nivelul datoriilor, în timp ce țările mai sărace care se confruntă cu problemele se plâng că austeritatea împiedică în continuare perspectivele de creștere economică.

Acest lucru elimină orice posibilitate ca acestea să "crească" problema prin îmbunătățirea economică.

Așa-numitul Eurobond a fost propus ca o soluție radicală - o securitate care a fost subscrisă în comun de toate statele membre ale zonei euro. Aceste obligațiuni s-ar tranzacționa, probabil, cu un randament scăzut și ar permite țărilor să-și finanțeze mai eficient eficiența și să elimine necesitatea unor scutiri scumpe suplimentare. Cu toate acestea, aceste preocupări au fost atenuate de-a lungul timpului, pe măsură ce deflația sa menținut, iar obligațiunile au devenit un avantaj pentru investitorii care doresc să obțină randament.

Unii experți au crezut de asemenea că accesul la finanțarea datoriilor cu dobândă redusă va elimina necesitatea ca țările să se supună austerității și să împingă doar o zi inevitabilă de calcul. Între timp, țări precum Germania ar putea să se confrunte cu sarcina financiară în eventualitatea unor defecțiuni sau probleme de euroobligațiuni.

Problema primordială din ultimii ani, totuși, este deflația prelungită care ar putea menține creșterea la capăt.

Punctele cheie ale Takeaway

• Criza zonei euro a apărut de la niveluri ridicate ale datoriei suverane deținute de țări care se confruntau simultan cu deficite bugetare ridicate.
• Preocupările privind randamentele ridicate ale obligațiunilor s-au diminuat în ultimii ani, pe măsură ce deflația a prăbușit economia globală și a forțat investitorii să reducă randamentele obligațiunilor.
• Soluția finală a crizei zonei euro rămâne evazivă, deoarece regiunea continuă să se străduiască să găsească o cale către o creștere economică durabilă.